A fi fără sens, înseamnă a nu fi. Descoperire brutală și violentă odată cu scrisul.
Scrierea cuvântului este echivalența cu îmbrăcarea trupului în haine. Un cuvânt scris este un cuvânt cu viță de vie, deasupra sexului lui. Cuvintele fac parte din trupul nostru? Au sex? Mâna are sex? Cuvintele sunt partea noastră eternă. Nescrise, mor. Orice literă, orice fel de semn, semnificând un fenomen, este o haină de epocă îmbrăcând goliciunea eternității noastre. Absurdul exprimat încetează să mai fie absurd. Orice formă de exprimare implică o ordine.
Prima ordine revelată și mai apoi scrisă a fost descoperirea morții. Murind Enkidu, – Ghilgameș fuge inspăimântat și urlând nu de durerea pierderii prietenului unic, ci din spaima de a descoperi moartea. Abia când nu mai poate alerga din alergare, abia când nu mai poate urla din urlet, abia când secătuiește din spaima morții, abia atunci cade cu fruntea la pământ, sfârșit, și bate pământul cu pumnii urlând: „A murit Enkidu, prietenul meu care vânase cu mine lei”. Descoperirea morții, scrierea descoperirii morții semnifică întâia degradare a absurdului. Descoperind moartea ignorăm absurdul. Riposta fundamentală e răcnetul de spaimă. (..)
Sensul versurilor
Textul explorează condiția umană și confruntarea cu absurdul existenței, în special prin prisma descoperirii morții. Limbajul și scrierea sunt văzute ca încercări de a da sens acestei condiții, de a îmbrăca goliciunea eternității.