Nichita Stănescu – Președintele Baudelaire

Bolnav m-am dus la președintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
și disperat că absintul e interzis în localuri
și că, în genere, nici nu se mai fabrică.
Locuiam într-un spațiu de clor
și adeseori, scăpând frânele existenței,
lăsam să se crape sub osul frunții
frumosul meu creier cercetat de duhuri.
Îți pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
și i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
și că întrețin legături cu uriașii,
un fel de Mercur purtător de vești proaste.
Președintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic brațul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăși, e o formă;
și este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.
El a deplâns alături de mine
situația jalnică a albatroșilor
și rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului și versul alb.
Președintele era de părere că, pentru cei vii,
experiența tristeții
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.
Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungești măcar stafia
vreunei stări de spirit coerente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.
Stăteam cu fața vârâtă într-o floare violetă
și întrucâtva fanată de sudoarea președintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus președintele,
și asta face să sufere piatra
și legiunile monștrilor anexați
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este amenințată de o aparență mult prea curentă,
și a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeților.
Președintele Baudelaire și-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, și s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.
I-am spus că, da, și m-am despărțit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existența în ultima vreme.