Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pâlpâie,
orașul se îndepărtează – înhămat la câini
vagabonzi și flămânzi
Să punem pâine pentru vrăbii
și trupurile noastre uscate și fărâmițate
să le punem
pentru pliscurile de argint și flămânde
ale zeilor nevorbitori
Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele înghețate
și mie,
mie, pentru mine, – mai mult aer.
Mă sufoc; mai mult aer!
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de singurătate și sufocare într-un mediu urban ostil. Vorbitorul aspiră la o stare de eliberare și compasiune, căutând alinare în elemente naturale și divine, dar simțindu-se copleșit de realitate.