Ghearele ei lumea-mi ținuse pe creștet
cum vulturu-n Histrii
il răpește pe pește
cum de cochilii
de scoici maritime
sunt plini de vânt de mare, Carpații
într-a lor însingurătate și într-a lor desime
Miroase urât ca tot trupul cel care mănâncă
viața soldatului de sub scut
și dealul de stâncă
Oh, vom mânca în nesățurare
până când vom micșora
cerul de stele polare
Of, și atunci când toți fi-vom sătui
o fructă de lemn voi naște din mine
numită gutui
S-or cățăra copiii pe ramurile mele întoarse
alcooluri dinții
fi-vor pe ruguri prea arse vinarse
și-o să-mi las umbra desime și căzătoare
far’ de lumina verbului-glas
ci numai și numai în sineși stătătoare
și-o să mor împăcat cu mine însumi
de mine însumi eliberat
cum plângându-mă maică-mea cu plânsu-mi
m-a făcut întâiul și nemăsurat
și-atunci tu cu tine numai pe din spatele meu
îmi vei închide ochii
la curbura unui curcubeu
și pasul tău gingaș călcând pe scânduri
am să-l preschimb tot doar în gânduri
și nasul tău scurt și isteț, în mirosuri
am să-l preschimb dragă doar în mirosuri
și ochii tăi mari ca verdea cea verde de iarbă-n planete
m-or spânzura de coada lor de cometă
m-or adânci într-o de tot fericire
tu mică, singura mea de iubire.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității vieții și a legăturii dintre iubire și moarte, folosind imagini puternice din natură. Vorbitorul se împacă cu ideea morții, găsind consolare în amintirea iubirii și în transformarea experiențelor în gânduri și mirosuri.