Mă aflam pe o terasă de pierdere
în timpul nopții, sub luna acoperind jumătate
de cer.
Dacă nu s-ar fi văzut oarecari constelații
noaptea, cerul ar fi fost un omoplat
roșu.
Linia mării. Un tun trăgând
împotriva nu știu cărei năvăliri barbare.
Și cartea mea care nu apăruse încă,
și consolarea mea de a fi coautor
al marelui Ptolemeu.
Bucură-te, suflet neliniștit, de vizite,
de pierderea la jocuri de noroc.
Consolează-ți părinții de un fiu
plecat pentru totdeauna dintr-o casă
cu stafii monotone și cu vederi
întoarse perpetuum mobile
către ciolanele încă mai bătrânilor, întinerind
sub cruci de piatră distruse.
Las veniri de nave cerești, de corăbii
strigând la vederea noastră: UK! UK!
sau Vef! Vef!
ceea ce n-are nici un înțeles pentru noi
care gândim cu gânduri
și vorbim cu vorbe.
În săli mari, luminate de răsărirea
totală de lună, hu!
ce scârbă poate să-mi fie
trăgând, trăgând
lozuri după lozuri
la loteria femurelor.
Și tunul se aude singur trăgând în noapte,
și-mi cade o dulce lumină roșcată pe mâini,
și mâinile mi le las să-mi fie mușcate
de înfometații câini
punându-mi fiecare pe deget un inel
de arsură,
smugându-mi de durere un cântec.
Sunt vapori de aer ce curg în clădiri
prin găurile clanțelor grele.
Linia mării e dreaptă, menhiri
se scufundă în mine, portocale
strivesc sub pași, înaintând,
împotriva timpului curgând.
Umed și miros de citrice,
dacă strig tare, osul inimii dă ecou.
Cartea încă nu mi s-a tipărit,
dar consolare
e cellalt autor – Ptolemeu
învățatul dintre învățați
cel mai mare.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și melancolie într-un cadru nocturn, maritim. Naratorul reflectă asupra efemerității vieții, a inevitabilității morții și a căutării de consolare în artă și cunoaștere.