Moulavi – În Fiece Noapte Spun

În fiece noapte spun și-n fiece zi gândesc:
de ce nu-s atent la stările inimii?
De unde-oi fi venit? De ce-am venit pe lume?
Și-ncotro merg? Patria adevărată, la urmă, mi-o vei arăta?
Mereu rămân pe gânduri: de ce am fost creat?
Care-o fi fost dorința Lui când m-a creat?
Știu! Sufletul îmi vine din lumea de sus,
așa că mă gândesc s-o șterg într-acolo.
La tavernă, la taverna Regelui duceți-mă
să-mi prăpădesc acolo somnolența ce-mi vine de-aici!
Pasăre a celestei grădini, nu-s de pe pământul
în care două, trei zile, mi-am făcut din trup o închisoare.
Frumoasă zi! aceea când spre ușa Prietenului voi zbura,
bătând din aripi cu speranța să-l întâlnesc.
Cine e în urechea mea, ascultându-mi chemarea?
Cine îmi seamănă cuvintele în gură?
Cine, fiind în ochiul meu, privește în locul ochiului meu?
Ce-i sufletul – spune! – a cărui aparență sunt?
Câtă vreme limpede nu ne vei arăta drum și loc de ședere,
liniște nu voi avea, nici clipă de răgaz.
Vinul uniunii, o, tu! varsă-l, ca să sparg,
ca un bețiv pus pe harță, ușa-nchisorii eterne.
Din mine însumi n-am venit aici ca să plec din mine:
fie ca acela care aici m-a adus
să mă conducă din nou în patria mea.
Să nu crezi cumva că despre mine-n versuri vorbesc:
treaz de-aş fi, n-aş şti un cuvânt să spun.