Moulavi – Ascultă Trestia

Ascultă trestia povestindu-și tristețea;
de despărțiri se plânge, spunând:
„De când din mlaștina cu stuf am fost tăiată,
bărbat și femeie
și-au descărcat sufletul prin sunetele mele.
O inimă-mi doresc, sfâșiată prin separare,
ca să-i destăinuiesc durerea nostalgiei,
căci orice ființă rămânând departe de originea sa
caută clipa când o va regăsi.
În orice anturaj m-am lamentat;
îndureraților și fericiților le-am fost însoțitoare;
fiecare mi-a fost prieten, după interes,
fără să-mi caute secretele-n adâncuri.
Or secretul meu nu-i separat de plângerea mea,
dar asta nu se înțelege prin ochi, nici prin ureche.
Trupul n-ascunde nimic sufletului, nici sufletul, trupului;
și totuși vederea sufletului nu-i dată nimănui.”
Plângerea trestiei e-un foc! , nu-i vânt;
să nu fi existat cine nu are focul acesta!
Focul iubirii e cel ce pătrunde flautul,
fervoarea iubirii, ceea ce răzbate în vin.
Flautul însoțește pe oricine s-a despărțit de ființa iubită;
accentele lui dezvăluie secretele noastre.
Să fii totodată, precum flautul, și antidot, și otravă,
îndrăgostitul și confidentul, cine-a mai văzut asta?
Flautul descrie itinerarul cumplit al iubirii
și-ale lui Madjnun aventuri le povestește.
Nu poți concepe acest sens decât aflându-te-n afara lui;
iar ce se spune prin limbă
ascultător n-are decât urechea.
Or dacă plângerea flautului ar fi fără rod,
ea n-ar umple de blândețe tot universul.
Sfârșească-se zilele în care eram îndurerați!
Ca însoțitoare de drum, zilele noastre-au avut
Tristeți arzătoare.
Or dacă zilele s-au dus, spune-le: Duceți-vă!
Eu nu mă tem de nimic!
Dar rămâi cu noi, tu, fără seamăn în puritate!