Mă dau risipei lent, în doze mici,
Pradă nesățioaselor furnici
Ce-mi înfășoară trupul ca un brici.
Ce-a fost, e-nchis în oră de cleștar.
Am spart, cântând, pahar după pahar,
Tot învățând să râd tăcut și rar.
N-am fost în stare să urăsc nimic,
Sortit să mă-ntronez și să abdic,
Să cad mereu și iar să mă ridic.
Acum mă duc încrâncenat și straniu,
Iradiat de propriu-mi uraniu,
Purtând o lacrimă în loc de craniu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de resemnare și autodistrugere lentă, acceptând soarta cu melancolie. Naratorul se simte consumat de propria existență, purtând povara emoțiilor în locul rațiunii.
