Un ditamai dulăul din nu ştiu care rasă,
O specie-n tot cazul vestită şi aleasă,
Tihnit într-o ogradă se încălzea la soare.
Era pe la amiază, sau după, mi se pare.
Cum sta aşa cu botul pe labele din faţă,
Clipind spre trocul unde se bălăcea o raţă,
Urechea lui atentă, cu vârful ridicat,
Surprinse-n atmosferă un fâşâit ciudat.
Când îşi întoarse capul, cu oarecare silă,
Zări o vietate măruntă şi umilă
Ce traversa ograda privindu-l circumspect.
Fără-ndoială insul i se păru suspect,
Că-mbârligându-şi coada, cu părul tot vâlvoi,
Lătră o-njurătură şi-i declară război.
Ariciul, căci acesta trecuse prin ulucă,
Văzând aşa năpastă se strânse cât o nucă,
Căci căutând să fugă, nu a mai apucat.
Iar adversarul aprig pe loc l-a înhăţat.
Urmarea-acestei fapte e lesne de-nţeles:
Jivina belicoasă din neamul cel ales
Primi, tain, pe limbă atâtea ace mici
Câte-au ieşit din perna firavului arici.
Şi uite-aşa,
MORALA,
mai scapă din tipic,
Iar peştele cel mare se-neacă cu cel mic.
Sensul versurilor
O fabulă despre un dulău arogant care atacă un arici și învață o lecție dureroasă. Morala este că uneori cei mici pot învinge pe cei mari.