Pentru a putea sta o vreme în pădurea de argint unde vremea se face lumină, și nici nu
arde ci se așterne pe scoarța înaltelor chipuri, care cu alint viclean ne înconjoară, și ne
răsfrâng mereu mai departe gesturile, privirile, vorbele — pentru a ne închipui că stăm în
pădurea mestecenilor, unde e primăvară aproape întotdeauna, și primăvara —
dintotdeauna îți spui că nu se potrivește iernii tale lăuntrice, unde o noapte
amară își colcăie flăcări înghețate și albăstrii — pentru ca să stai aici o vreme, se cuvine
întâi să te lepezi de lumina fără culoare de dincolo, de afară, și știi foarte bine că n-ai s-o
poți face — (nu-i la îndemână oricui să încerce măcar asta). Într-o doară poți să încerci să
intri întru tăcerea asta atât de pură încât nici n-o mai simți în urechi sau în ochi, și chiar poți
să mergi înainte — decât că la fiecare cotitură cărarea asta printre copaci se continuă
altundeva, singură.
Sensul versurilor
Piesa explorează dificultatea de a te integra într-un loc idilic, pădurea de mesteceni, atunci când porți o povară interioară. Vorbitorul meditează asupra imposibilității de a renunța la trecut și la suferință pentru a se bucura pe deplin de frumusețea și liniștea prezentului.