Câtă Veneție consumă omul până ce moare
hamal al umbrei umblă cu ploaia parcă-n spinare
inventatorul femeii-frânghie, femeii-pat,
numai de placa de patefon decapitat
botează porturi unde e dealul pupat de gropi
scoate din strană ca din manșetă care de popi
fiindcă e toamnă și vinu-i leneș fără stăpân
culeagă flota lanuri de cizme foșnet de fân,
sub limba noastră sate sărace trag la belșug
de plictiseală una la alta vacile sug
se-aduce marfă la magazinul cu vânătăi
câtă Veneție neconsumată în ochii tăi.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a efemerității vieții, folosind Veneția ca simbol al consumului și al dorințelor neîmplinite. Versurile evocă un peisaj autumnal și rural, sugerând o melancolie profundă și o reflecție asupra condiției umane.