Azi scriem poezia pe mari bucăți de pâine,
arta-i mașinăria de curățat cartofi,
chiar tu vei fi cartoful sortit zilei de mâine,
actor retras ca melcul în pantofi.
Iată cum din teroare pianul spală rufe
și sar din pieptul nostru cameleoni de preț,
iată cum scoate limba ceasul zvârlit în tufe
ca vipera aprinsă de fiere și dispreț.
Iată cum umblă foamea prin cântec ca o mamă,
cum calcă pacea beată pe morții din tranșee,
o mână scoate-n ceruri un înger de reclamă,
o alta zvârle molimi pe turmele de miei.
Tu, care-ți pui pistolul la tâmplă ca pe-o floare
când sus în nori rânjește hazardul roz și chel,
tu, care mori de noapte și mori de fiecare,
porți viermele în palmă ca pe un scump inel.
Septembrie îți sare ca o pisică-n față
și înfloresc în tine vise de șoarece mic,
nimic nu-ți mai ajunge și totul te răsfață,
proprietar pe vorbe și rege pe nimic.
Smulge-ți tu singur limba, scrie pe ea Adio,
îneacă-te-n saliva celor ce te-au râvnit,
ascultă trenul toamnei cum se răstoarnă-n ziuă
cu tâmpla mea de aur într-un vagon rănit.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de alienare, deznădejde și acceptare a morții. Protagonistul se simte ca un actor într-o lume absurdă, purtând povara existenței cu resemnare.