Da, nu mai vine, întârzie.
Cum totul se-amână,
astfel amână și el să se arate.
Nu vrea să piară; știe ce-nseamnă s-alergi până la capăt.
Intră mai bine pe-o ușă de birt,
bea în tăcere, mănâncă, adoarme cu fruntea pe masă.
Peste măsură de trist a-nvățat să întrebe: „Unde e casa
celei mai blânde femei?” Astfel întreabă și-acum
și adoarme vorbind
între sticla cu vin isprăvită
și coșul cu pâine. Nu-l mai aștepți.
Pentru el ai fi vrut să lucrezi
un poem dintr-o singură piatră,
densă și tânără piatră.
Nu-l mai lucrezi – îl așezi pe un raft sub căderea
sfintelor pulberi și ieși din odaie. Afară,
ori agresivi te întâmpină, nori ca stoluri de păsări
te-alungă-ntr-un birt.
Bei acolo și tu, și mănânci,
cumperi cu bani de-mprumut crizanteme lățoase,
mari crizanteme lățoase,
în timp ce adormi și obloanele
cad uruind între tine
și norii bătrâni de afară.
Sensul versurilor
Piesa descrie dezamăgirea așteptării cuiva care nu mai vine. Protagonista renunță la idealul de a crea ceva special pentru acea persoană și se refugiază într-o stare de apatie și singurătate, căutând consolare în alcool și uitare.