Când fața-mi este plânsă de ploaia ce-a măruntă,
Iar nourii pe cer ca fumul des se-ncruntă,
Când păsările case-i stau amorțit ascunse,
Înseamnă că e toamnă și este trist la munte.
Când frunza-i ostenită și palidă la față,
Începe să dezbrace ea ramura vigoasă.
Când negura se pune covor peste câmpie,
Înseamnă că e toamnă și este trist prin vie.
Când drumul cel de țară e înecat de apă,
Iar carul ce-l străbate în el ușor se-îngloadă.
Când vântul prin suflare dă știre că-i mihnit,
Înseamnă că e toamnă și satul-i pregătit.
Când porțile-s închise și-ograzile pustii,
Și-n geamurile triste privesc micii copii.
Când casa e încălzită cu lemn aprins în vatră,
Înseamnă că e toamnă și oamenii o așteaptă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un tablou melancolic al toamnei, evidențiind schimbările din natură și impactul lor asupra stării de spirit. Versurile transmit un sentiment de tristețe și așteptare, specific anotimpului.