Tu vei vrea tot mai multe-mbrățișări
în seara aceea de mai. De departe
voi auzi tainicele chemări
ale iubirii ascunse în Moarte.
Transfigurați de iubire
vom fi una, cum din început,
și tu vei mângâia în neștire
mâna și obrazul meu de lut.
Logodirea va fi neștiută și clară,
asemeni unui strop de-argint în ape;
voi adormi cu primăveri sub pleoape,
și-n jur va fi eternă primăvară.
Tu vei rămâne gingaș-aprilină,
când Moartea mă va săruta-ncet,
și va să-ți fugă ultimul regret
pe coarda beethoveniană de violină,
care va cânta epitalamul morții.
Rămasă singură pe drum,
mă vei iubi, din paginile cărții,
și eu te voi iubi ca și acum.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii eterne și a morții, văzută ca o trecere într-o altă dimensiune. Vorbitorul își imaginează o logodnă tainică cu persoana iubită, chiar și dincolo de moarte, într-o primăvară eternă.