Și când se vor întoarce cocoarele plecate,
– Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?
O! cine știe, poate de-atâtea vremuri grele
Nimic la primăvară n-o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau zburând,
Cocoarele venite de peste mări și țări
Și-aduse de departe de-al lor nostalgic gând
În legănarea dulce a veșnicei sperări.
Și n-or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
– Și vor găsi atâta: speranța spulberată..
S-or apuca atuncea să le clădească iară,
Pe vechile lor locuri din fiecare vară,
Și fără să le pese că altă iarnă, poate,
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
– Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleași doruri, cu-aceleași dulci sperări,
Că într-un timp, odată, puterea vor afla
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre ciclul nesfârșit al speranței și dezamăgirii, ilustrat prin imaginea cocoarelor care se întorc mereu să-și reconstruiască cuiburile, în ciuda greutăților. Mesajul central este perseverența și credința într-un viitor mai bun, chiar și atunci când speranțele sunt spulberate.