Mihail Lermontov – Mănușa

De-o parte, -n tăcere, boierii
Aşteaptă spectacolul serii;
În mijlocul lor
Stă regele falnic pe tron;
În cerc, pe înaltul balcon
Stau damele-n roi sclipitor.
Dar iată, la semnul regal,
Scrâşnind se deschide-un portal
Şi iese un leu
Cu umbletu-i greu
Şi-n juru-i priveşte
Regeşte.
Îşi scutură coama
Şi cască alene,
Apoi se întinde-n
Nisipul arenei.
Din nou un semnal –
Şi-un tigru în saltu-i mortal
Ţâşneşte săgeată
Şi iată,
Pe leu întâlnindu-l,
Răcneşte, se-ncinge,
Apoi ciudat
Îşi flutură coada,
Pe leu ocolindu-l
Şi-atent urmărindu-l
Cu ochii în sânge..
Cum robul în faţa stăpânului
Degeaba-şi arată veninul lui:
Tot astfel supus s-a culcat
Cel rob lângă leu-împărat.
Şi-atunci zburase dintr-o mână
O mănuşă prea fină,
Lunecând, ca la-ntâmplare,
Între cele două fiare.
Provocându-şi pe loc cavalerul discret,
Cunigunda rosti zâmbindu-i cochet:
„Îmi place nespus să încerc, cavalere,
Focul din inimi. Acum, dacă zici
Că mult mă iubeşti, fă-mi plăcerea
Mănuşa din colb să-mi ridici”.
Îmboldit, cel voinic de poveste
Eroic arena despică
Şi mănuşa cea dintre două bestii
Cu mâna-i fermă ridică.
Şi martorii scenei privesc îngroziţi
Cel tânăr, ce-aduce cu paşii grăbiţi
Mănuşa – stăpânei. Ea, -n tandru-i parfum,
Promite-n priviri
Tot noi fericiri,
Duios întâlnindu-şi eroul acum
El, în schimb, năboindu-l trăirile,
Îi aruncă mănuşa în faţă:
„Nu-ţi primesc mulţumirile!”
Şi îndată o lasă.