Mihail Lermontov – Demonul

I.
« O, tată drag, cu vorbe grele
De ce o cerți pe fiica ta?
Eu plâng: Vezi lacrimile mele?
De-atâtea ori am plâns așa.
Zadarnic mirii vin în cete,
Din depărtate cetățui…
În Gruzia-s destule fete;
Eu nu voi fi a nimănui! …
O, nu mă dojeni iar, tată:
Tu vezi de mult cum mă topesc
Din zi în zi, mă ofilesc!
Mă sting încet, ca jertfă-s dată,
Și-o grea otravă sorb avan;
Mă chinuiește-un duh viclean
Cu-n vis ce-n ispitiri mă ține;
Eu pier, îndură-te de mine!
O, du la sfânta mănăstire
Pe fiica-ți cea cu gând nebun;
Hristos să-mi fie ocrotire,
Și lui amaru-ntreg să-l spun.
Mi-e moartă-n lume bucuria…
Ca-n umbra sfintei păci să fiu,
Primească-mă de-acum chilia
Ca un mormânt de timpuriu… ».
II.
La o sihastră mănăstire,
O duc parinții ei bătrâni,
Și rantia de pocăire
Cuprinde tinerii ei sâni.
Dar și sub grelele veșminte,
Ca și sub scumpul strai deschis,
Tulburător, ca mai n-ainte,
O urmărea păgânul vis;
Lângă altar, când liturghia
Se-nalță în solemnul ceas,
Îi destrama cucernicia
Șoptirea unui tainic glas
Prin fumul de tămâie, iată,
Din când în când, un chip știut
Aluneca spre ea tăcut;
Și pe sub bolta-ntunecată
Sclipea ca steaua-n slăvi afunde,
Și-o îmbia mereu …dar unde? ….
III.
Șede-ntre măguri mănăstirea
Ca-n adâncimea unei gropi.
Îi privegheă nezăticnirea
Șiraguri de cinari și plopi,
Iar printre ei, de-abia zărită,
Când noaptea pulberea-și cernea,
La geamul schivnicei, mocnită,
Lumina candelei clipea.
Migdalii triști, în cimitir,
Umbreau troițele de strajă
De pe mormintele în șir,
Și păsările ca-ntr-o vrajă
Își împleteau sonora mreajă.
Izvoarele șopteau cu-alint,
Jucându-și solzii de argint;
Pe lângă lespezi povârnite
Se înfrățeau în văgăuni,
Săltându-și undele zorite
Printr-ale florilor cununi.
IV.
La nord, vedeai doar munți ca norii.
În strălucirea aurorii,
Când fumul peste văi lățit
Se pierde-n pulberea luminii,
Și, înturnați spre răsărit,
La ruga cheamă meuinii
Când clopotul, cu glas răsfrânt,
Prin limpezimea dimineții,
Trezește lin locașul sfânt
Când de pe munți, cu-al ei ulcior,
Gruzina, ca un vis al vieții,
Scoboară zveltă la izvor,
Atunci, pe creștete zburlite
Purtându-și neaua de cleștar,
Înalte piscuri zimțuite
Se zugrăvesc pe cerul clar,
Și-n asfințitul străveziu
Se înveșmântă-n purpuriu;
Deasupra lor măreț inrumpe
Și sparge norii de atlaz,
Cu alb turban și straie scumpe,
Kazbekul, domn peste Caucaz.
V.
Dar inima Tamarei plină-i
De gânduri grele, și străină-i
De-al bucuriilor senin.
Ea vede lumea ca-mbrăcată
În umbră mohorâtă, toată;
Nimic în lume nu-i senin,
Ci toate-i sunt prilej de chin –
Și raza zorilor sublime,
Și-a nopților întunecime.
De cum, în nopți, răcoarea, ceața,
Cuprind pământu ca-n povești,
Ea cade în genunchi în fața
Icoanelor dumnezeiești.
Suspinu-i tot mai greu se face,
Tot mai aprins, mai plin de dor,
Și sfâșiind a nopții pace,
Îl tulbura pe călător.
El cugete: « Vreun duh din munte
Cu-amar se zbate-n lanțuri crunte! »
Și cu auzul încordat
Zorește calul înspumat….
VI.
Cu zbuciumul și jalea ei
În trista liniște sihastră,
Privind departe cu ochi grei,
Tamara șade la fereastră;
Oftând, așteaptă ceas cu ceas…
“El va veni! ” șoptește-un glas.
Doar nu degeaba, el în visuri
Îi apărea mângâietor,
Cu ochii triști și plini de-abisuri
Privind-o blând, oftând ușor.
Tot dorul care-n piept s-aține,
Să-l talmăcească nare cui;
La sfinți încearcă să se-nchine,
Dar inima se roagă lui;
Iar când adoarme, istovită,
De zbuciumul din piept și gând,
Se-năbușa, și, îngrozită,
Din somn tresare tremurând;
Ard ochii ei peste măsură,
Tot trupu-i vad de frământări,
Și gura-i cere-o alta gură,
Și brațele – îmbrățișări …
……………………………
…………………………….
VII.
Dormeau în noapte munții grei,
Și Gruiza, și-ntreaga fire,
Când Demonul, ca de-obicei,
S-a pogorât la mănăstire.
Dar multă vreme cel trufaș
N-a cutezat să se atingă
De pacea sfântului locaș.
Și-ades, aprinsul gând vrăjmaș
Ar fi dorit, plecând, să-l stingă.
Neliniștit și ros de gânduri,
Sub zidul cu chilii în rânduri,
El dă ocol; stârnit de pas,
Frunzișul, fără vânt, dă glas.
Dar el privi, în noapte stând,
Fereastra ei în zid tăiată;
De-o candelă e luminată,
Un oaspe parcă așteptând!
Și, iată, prin tăcerea lină,
Cingarul, zumzetând, suspină;
Din cântec sunete se scurg,
Asemeni unor lacrimi curg;
Curg molcom, unul după altul,
Și cântecul cernea mister,
De parcă născocit în cer
Fu pentru-acest pământ stingher!
Vre-un înger, au, lăsând înaltul,
Ca vechi prieten a-nceput
Să-i cânte-aici despre trecut,
Voind să-i potolească dorul? …
Tristețea dragostei, fiorul,
Azi, Demonul, întâia oară,
Îl simte-n suflet cum coboară’
Să fugă-ar vrea de spaima multă…
Dar aripile nu-l ascultă!
I-s toate gândurile seci.
Minune-apoi! Cum șovăiește,
Din ochii-ntunecați și reci,
Întâia lacrima pornește…
Sub zidul cel de vremi înfrânt
Și azi e-o lespede străpunsă,
De-o lacrimă, de foc pătrunsă,
Ce nu-i de om de pe pământ! ….
VIII.
El intră, dornic să iubească,
Spre bine-i sufletul deschis,
Gândind: de-acum o să trăiască
O viață nouă, să renască.
Se-nfăptuiește al său vis.
A aşteptării clocotire,
Şi spaima cea de neştiut,
Aşa, ca-n prima întâlnire
Cu sufletu-i s-au cunoscut.
Era o trista prevestire!
El intră, cată – iată, vai,
Un heruvim, un sol din rai,
Păzind frumoasa păcătoasă,
Cu fruntea strălucind stătea,
Şi, c-o zâmbire luminoasă,
El de vrăjmas o apăra
Şi-n aripa-i o-nvăluia ;
Cereasca-i rază, orbitoare
Fu pentru ochiul necurat,
Şi-n loc de-o dulce-ntâmpinare,
O grea mustrare-a răsunat :.
IX.
_”Duh desfrânat, duh fără pace,
Ca-n miez de noapte să cobori,
Au cine te-a chemat încoace?
Pe-aici tu n-ai închinători,
N-a respirat ce-i rău în fire
Nicicând în ăst lăcaş pios ;
Spre ce mi-i sfânt, spre-a mea iubire,
Opreste-ţi pasul ticălos.
Ai fost chemat? ”
Răspunde-ndată,
Rânjind a zâmbet duhul rău ;
Privirea lui întunecată
Strafulgera de gelozie ;
Veninul urii din vecie
Din nou ţâşni în pieptul său :
-« Ea este-a mea! rosti el groaznic.
În lături! Las-o! Este-a mea!
Târziu i te-ai ivit ca paznic,
N-ai dreptul a ne judeca.
Pe mandra inima-i fierbinte,
Mi-am pus pecetea şi-o ntăresc ;
De-acum, aici n-ai rosturi sfinte,
Eu sunt stăpânul, eu iubesc! »
Şi heruvimul, plin de jale,
La biata jertfă a cătat,
Şi lin, cu aripile sale
În slăvi cereşti s-a înălţat.
………………………….
X.
Tamara.
O! Cine eşti? Primejdioasă
E vorba ta, şi mă-ngrozeşti!
Din rai sau iad aici soseşti?
Ce vrei cu mine? ….
Demonul.
Eşti frumoasă!.
Tamara.
Dar spune, spune, cine eşti? ….
Demonul.
Sunt cel pe care-n miez de noapte
L-ai ascultat necontenit,
Al cărui gând l-ai auzit
Umplandu-ţi sufletul de şoapte,
A cărui jale o ghiceai,
A cărui faţă o visai.
Sânt cel al cărui ochi striveşte
Orice nădejde şi avânt,
Pe care nimeni nu-l iubeşte ;
Sunt biciul greu care loveşte
Pe robii mei de pe pământ;
Al libertăţii împărat
Şi-al conştiinţei ; nempăcat
Duşman al cerului cel sfint
Al firii rău fară cruţare
Şi, iată, -acum ţi-s la picioare!
A mea iubire fără nume,
Umil, eu ti-am adus, şi stins,
Întîiu-mi chin, de-aici, din lume,
Şi-ntîia lacrimă ce-am plâns,
Ascultă–mă, măcar din milă!
Doar un cuvant, atâta-ţi cer!
Cu el poţi să mă-ntorni, copilă,
Din nou la bine şi la cer.
Cu vălu-i sfânt, a ta iubire
Să mă-nveşminte, iar să fiu,
Acolo, înger nou şi viu,
Pătruns de-o nouă strălucire.
O, numai să m-asculţi cerşesc,
Sânt robul tau şi te iubesc!
De când ţi-am întâlnit privirea
Am inceput ca să urăsc
Puterea mea şi nemurirea.
Eu bucuriile lumesti
Le pizmuiesc, deşi-s deşarte ;
Mă doare ca nu-s viu cum eşti,
Mi-e groază să te ştiu departe.
Racita inimă pustie
Mi-o rencălzi o rază vie,
Şi, ca un şarpe-nveninat,
Tristeţia-n rană-mi s-a mişcat.
Ce-I veşnicia-mi fără tine?
Şi nefirşita –mi forţă, ce-i?
Cuvinte goale şi străine,
Un templu vast, dar fără zei!.
Tamara.
Viclene duh, o taci şi du-te!
Nu cred în duşman, nu-l ascult.
O, Doamne! Buzele mi-s mute
La rugaciunea de demult.
Simt o otravă ce omoară,
Cum mintea –mi slabă o-nfioară!
Au, spune, să mă pierzi voieşti?
Cuvintul ţi-i venin şi pară…
De ce răspunde-mi mă iubeşti?.
Demonul.
De ce? Nu ştiu! …Dar am simţit
Că-s plin de-o viaţă nouă, bună,
De pe-al meu cap nelegiuit
Smulgând a spinilor cunună,
Trecutul l-am zvârlit în vânt,
Nadejdea-n pieptul meu tresaltă:
În ochii tai văd laolaltă
Şi iadul crud şi raiul sfânt.
Şi te iubesc cum nicioadată
N-a mai iubit vreun muritor ;
Cu vis ce din vecii s-arată,
Cu vis ce-l ştiu nepieritor.
De când exisă universul
Menită-ai fost să mi te-arăţi,
Etern călăuzindu-mi mersul
Prin negrele eternităţi.
De mult, îmi uşura povara
Un nume murmurat de vis ;
Şi numai tu–mi lipseai, Tamara,
Pe când eram în paradis.
O, de-ai pricepe-a mea durere;
Ca-n veci să n-am vreo mângîiere.
Să rătăcesc din hău în hău,
Răzbit de deznădejdi haine,
Să n-aştept laudă la rău
Şi nici răsplată pt bine;
Tristetea mea să n-aibă soare,
Să tac, stand singur şi semeţ,
În lupta fără de-mpăcare
Şi fără de nimic măreţ!
Să n-am dorinţe, ci doar regrete,
Nimic să nu mă mai desfete,
Şi tot ce-i sfânt să pângăresc,
Să simt, să văd, să cuget toate!
Şi-n ură pieptul meu se zbate
Şi totu-n jur dispreţuiesc.
Se împlini blestemul gurii
Dumnezeieşti, şi, pentru veci,
Îmbrăţişarile naturii
Rămas-au pentru mine reci.
Priveam nemarginirea-n faţă:
Toti sorii din albastra ceaţă
Îi cunoşteam ca soarta mea.
Curgeau în nimb de aur, iaraşi;
Dar, vezi pe fostul lor tovaraş
Nici unul nu-l recunoştea
Atunci, pe cei proscrisi ca mine,
Înspăimântat am prins să-i strig;
Dar ochii răi, cuprinşi de frig,
Şi feţele de ură pline
Îmi deveniseră străine.
Vai, pe nici unul n-am putut
Să-l recunosc sub chipu–i slut!
Şi-atunci, zvâcnind din aripi iară
Gonii cu spaimă în pustiu-
Dar unde? Incotro? Nu ştiu…
Prietenii de- odinioară
M-au renegat ;fu surd şi mut
Tot universul plin de stele,
Precum Edenul dispărut,
Precum, purtat de valuri rele,
Un vas sfărimat de uragan,
Ce fără cârmă şi vintrele
Pluteste-n voia pe ocean;
Ca-n zori pe cer fără furtună,
Un nour negru ce detună,
Stingher şi nendrăznind sub zări
Să se oprească nicăieri,
Goneşte-n larg ce nu se curmă,
Lipsit de ţintă şi de urmă,
De unde şi-ncotro, mereu,
O ştie numai Dumnezeu!
Scurt timp pe oameni şi-a lor turmă
Am cirmuit-o cu folos,
Scurt timp i-am învăţat păcatul,
Mânjeam sublimul şi curatul,
Huleam tot ce era frumos;
Scurt timp …uşor orce credinţă
Înnăbuşii în ei pe veci…
Dar meritau a mea silinţă
Făţarnicii, nerozii seci?
Şi m-am ascuns prin munţi uşor,
Şi rătăceam ca meteor;
Prin întuneric, singuratic,
Gonea câte-un drumeţ noptatic,
Momit de-o flacără ce–ardea.
Cu calu-n gol se prabuşea
Răcnind zadarnic, iar pe creste
Doar sângele-i curgea tăcut.
Dar desfătările aceste
Nu multa vreme mi-au plăcut!
Cu uraganele cumplite
Mă-ncăieram adeseori,
În roi de fulgere stârnite
Goneam cu zgomot printre nori;
Prin vijelii, de zbucium dornic,
Aripa-n voia mă purta,
Sa scap de chinul meu statornic,
Să uit ce n-o să pot uita!
O, ce-i strădania umană,
Cu toata truda ei sărmană,
Şi plânsul lumii, milenar,
Pe care domnitoare huma-i,
În faţa unei clipe numai
Din chinul meu fără hotar?
Ce-s oamenii? Ce-i truda lor?
Au fost, vor fi, se nasc şi mor…
Nădăjduiesc ;de-o fi să-i certe
Judecatorul cel slăvit,
Chiar după ce i-a osândit,
Se poate indura să-i ierte!
Fără liman, tristeţea mea,
Ca mine, n-are rost, nici capăt;
Ce neputinţă-i pentru ea
Hodina lutului s-o capăt!
Ea, când ca şerpii vrea s-alinte,
Când, ca să-şi bată joc, mă minte,
Când sfarmî-al gândului avânt,
Când frige, arde, ca o flacă;
E-a fericirii mele raclă,
Şi-a moartelor nădejdi mormânt!..
Tamara
La ce să ştiu a ta-ntristare?
De ce te tânguieşti aşa?
Tu ai greşit….
Demonul
În faţă-ţi, oare?.
Tamara
Să nu ne-audă cineva!.
Demonul
Sântem doar noi.
Tamara
Dar Domnul, sfântul?.
Demonul
Spre noi n-o să privească el,
Căci uită, pentru cer, pământul!.
Tamara
Dar osândirea, iadul cel
Ce-n chinuri veşnice te ţine?.
Demonul
Ei, şi? Vei fi şi-n iad cu mine!.
Tamara
Prieten, prins de greu tumult,
Oricine-ai fi, cu jale multă,
Şi liniştea pe veci pierdută,
Eu suferinţa ţi-o ascult.
Vicleană de-i a ta vorbire,
De-s ţintă la minciună eu…
O, cruţă-mă! Căci nu-i mărire
Să pierzi un suflet ca al meu!
N-aş vrea credinţa-mi să se rumpă…
Sânt oare cerului mai scumpă
Ca altele ce sânt de dor
Şi nevinovăţie pline,
Şi-s mai frumoase decât mine,
Şi nici un braţ de muritor
Nu s-a atins de patul lor? …
Nu! Jură-mi că cinstit ţi-e gindul…
Mă vezi cum sufăr cercetându-l?
Cunoşti ce-i al femeii vis!
Naşti spaimă-n piptul-mi ce se zbate…
Dar tu-înţelegi, le stii pe toate,
Şi nu ma vei zvârli-n abis!
Deci jură-mi …ca de azi nainte
Să nu mai semeni rău, dureri!
Au trainicele jurăminte
Nu se mai află nicăieri? ….
Demonul
Mă jur pe-ntâia zi a firii,
Mă jur pe ultimu-i azur,
Pe blestemul nelegiurii,
Pe veşnic adevăr mă jur.
Mă jur pe chinul prabuşirii,
Pe sacrul biruinţei dor ;
Mă jur pe clipa întâlnirii,
Pe–ameninţarea despărţirii,
Pe visul meu nepiritor
Mă jur pe duhuri, pe înfrângeri,
Pe goana lor din loc în loc,
Mă jur pe veghetorii îngeri,
Vrajmaşi cu paloşe de foc ;
Mă jur pe iad, pe cer, pe fire,
Pe tine jur, ca să-mi rămâi,
Mă jur pe ultima-ţi privire,
Mă jur pe lacrima-mi dintâi,
Pe răsuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos,
Pe părul lung şi mătăsos,
Pe fericire şi durere,
Pe dragostea ce-ţi port duios ;
Mă jur să fug de răzbunare,
Mă jur să nu mai fiu trufaş ;
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului făptaş ;
Vreau să mă rog, vreau să iubesc,
În bine iar să cred voiesc.
Cu lacrimi de căinţă-alerg,
Vrând de pe fruntea mea să şterg
Stigmatul flăcării divine –
Să fie vrednică de tine,
Şi tot ce-i viu, nestingherit
Va înflori, de rău lipsit!
O, cerde-ma :sunt primul care
Te-a preţuit şi te-a-nţeles ;
Şi-am pus puterea-mi la picioare
Şi drept icoana te-am ales
Dă-mi dragostea ce se –nfiripă,
Dau nemurirea mea pe-o clipă ;
Tamara, crede-mi sfântul ţel :
Că-n dragoste, precum şi-n ură,
Eu sunt statornic, eu nu-nşel!
Eu, fiul hăurilor reci,
Spre stele te-oi purta de mână ;
Vei fi pe univers stăpână,
Şi draga mea vei fi pe veci ;
Privi-vei lumea de departe,
Neîncercând compătimiri,
Pământul – fără fericire
Şi frmuseţe, fără moarte_
Pe care-i crima şi tortura,
Pe care nici un suflet nu-i
Să-şi ducă, fără teamă, ura,
Ori subreda iubire-a lui.
Dar poate tu nu ştii ce–nseamnă
Iubirea unui muritor?
E-al tânărului sânge zbor,
O zi-nsorită-n rece toamnă.
Cine înfruntă desparţirea,
Ispita unui chip frumos,
Ori plictiseala, istovirea,
Şi visul van şi mincinos?
Nu! Află :nu ţi-e dat de soartă,
Prietenă, ca paşnic stând,
Tu să te ofileşti curând
Ca jertfă-a pizmelor de rând ;
În lumea-ţi strâmtă şi deşartă,
Între nepăsători, mişei,
Speranţe sterpe, teamă vie,
Tu, între ziduri reci şi moarte,
Cercând al patimilor greu
Ai să te stingi, în rugi mereu,
Deopotrivă de departe
De oameni şi de Dumnezeu
O, nu! Tu, splendidă fiinţă,
O altfel de osândă ai ;
Te-aşteaptă-o alta suferinţă,
Şi altfel de-ncântări şi trai ;
Tu lasă vechile dorinţi,
Şi lumea, sorţii ei meschine ;
În schimb am să-ţi deschid depline
Şi neştiute cunoştinţi;
Iar duhurile mele, toate,
Smertite te-or slăvi atunci,
Şi slujitoare fermecate
Vor aştepta să dai porunci ;
Luceafărului eu cununa
Smulgând-o ţi-o voi da în dar,
Şi roua ce-oglindeşte luna
Pe-a ta cunună-am să presar ;
Ţi-oi făuri o cingătoare,
Din asfinţit fâşii rupând,
Şi tot văzduhul străbătând
Le-oi adăpa cu-arome rare ;
Cu melodii a ta ureche
Necontenit o voi vrăji ;
Din nestemate-ţi voi zidi
Palate fără de pereche ;
Oi cufunda în mări, ca vântul,
Voi sageta spre stele-n zbor,
Ţi-oi dărui întreg pământul-
Iubeste-mă! …