Flori ibovnice, sfinte-ofticoase,
Vine Moartea la fiece strat,
Văl de-argint, ochi de-argint fulgerat,
Șuier crunt de mătase.
Nu mai stau călători prin nămeți,
Înger dalb trece-n taină Arătarea,
Seara e tulbure-acum ca aiurarea,
Vântul bubuie-n plopi și-n pereți.
Pentru sfintele flori ce-au pictat,
Îngeri, sus, lăcrămând, trag lințolii,
Ceru-i mut de zăpezi și-orb de dolii,
Parcu-ntreg alb de cer scuturat.
Cad ninsorile-albastre-argintii,
Fulgerând peste voi cer subțire,
Flori romantice-n sfântă-adormire.
Luminați-vă, înalte făclii!
Sensul versurilor
The poem reflects on the ephemeral nature of life and beauty, symbolized by chrysanthemums, in the face of approaching death and the desolation of winter. It evokes a sense of melancholy and acceptance of mortality, with imagery of angels, snow, and fading light.