Mihai Ursachi – Missa Solemnis

I.
Şi nu se mai aude.. Prin vaste nebuloase
mai rătăcesc departe, stinghere şi disperse,
ca nişte fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
şi căile-s pierdute, pe care totuşi merse.
„Se-aprinde şi se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând şi nicăirea
întocmai ca aceea de sfântă şi de pură,
cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea..
…………………………….
La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
obscură şi inertă, sortită consumării,
când razele plecate din sine în afară
lumină sunt şi viaţă, din moartea lumânării?.
Spre lacul perfecţiunii duc drumurile sfinte,
şi pânza lui subţire cu-a cerului e una,
pe care delirează febrilă şi fierbinte
corabia, nebuna.
Acolo se aude. Concentricele valuri
emise dintru sine spre tainicele sfere,
chemate sunt la sine din lacul fără maluri
situat la înălţime, umbrit de conifere.
II.
În pânzele apei se înfăşoară
cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
săpată în apă.
Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
cioplite din cristaluri albastre-aşa de clare,
încât nici nu există: pe ultima-n tării
clipeşte-ncrustată hipnotic Ursa mare.
III.
Făclii din ceara vieţii aprindeţi, şi cunună
de chiparos şi laur gătiţi pentru-necatul
ce cârmuie prin stele Corabia nebună.
Până-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul,
bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l,
ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul..