Stăm în fereastra susă
Și izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopții stele mari.
Se îmflă dinainte-mi
De vânt deschisa carte
Și literele-i moarte
În lună joacă clar.
Un râu, vezi, mișcă unda-i
Cea visător-bolnavă,
Un cântec în dumbravă,
O floare văd pe lan.
O stea în cer albastru,
Ce-aruncă-a ei icoană
Pe-oglinda albă, plană,
A lacului Meran.
Și sună-n noaptea tristă
Un cântec de copilă
Și vântu-ntoarce-o filă
Din cartea ce-am deschis.
De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvățatul zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că viața este vis?.
©Mihail Eminovici (Eminescu)
Sensul versurilor
Poezia descrie o scenă nocturnă contemplativă, unde natura și elementele cosmice se împletesc cu reflecții despre efemeritatea vieții și iluzia fericirii. Perspectiva melancolică asupra existenței este accentuată de întoarcerea la ideea că viața este doar un vis.