Născute-abia izvoare stau de sfadă,
Deprind copile oceanica lor limbă
Și trec spărgându-și albia lor strâmbă
Prin lunci mulțime și prin stânci grămadă.
Din munte-aleargă și la șes se plimbă,
Colo-n cuibar de ape fug să cadă,
Colo cu șir de valuri fac paradă,
Aceleași sunt deși mereu se schimbă.
Cu adâncimea apei s-adâncește
Din glasul lor a sunetului scară
Devine tristă, rânduri-rânduri crește.
Pân’ ce urnindu-se în marea-amară
Un fluviu mândru ce-ostenit mugește
Trecutul glas cu totul și-l uitară.
Sensul versurilor
Poezia descrie călătoria unui izvor care se transformă într-un râu, simbolizând trecerea timpului și uitarea originilor. Apa, inițial un izvor mic, crește și se maturizează, uitând sunetele și caracteristicile sale inițiale, devenind un fluviu puternic.
