Să privească-Ardealul, lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mâini străine.
Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.
Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare.
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.
Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său.
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.
Nalți suntem noi munții – zise-un vechi Carpat –
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.
Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină.
Galbenele-i raze-ncing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.
Și un stol de vulturi muntele-nconjoară,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,
Când în miezul nopții, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.
Sensul versurilor
Poezia îl prezintă pe Horia ca pe un erou monumental, integrat în peisajul grandios al munților Carpați. Natura personificată îi recunoaște măreția, iar luna și vulturii îl privesc cu admirație, sugerând un lider divin.