De-oi adormi curând
În noaptea uitării,
Să mă duceți tăcând
La marginea mării.
Nu voi sicriu bogat,
Făclie și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Lucească-un cer senin
Pe-adâncile ape.
Care-n dureri adânci
Se-nalță la maluri,
S-ar atârna de stânci
Cu brațe de valuri.
Se-nalță, dar recad
Și murmură-ntr-una,
Când pe păduri de brad
Alunecă luna.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar moartea glas să dea
Frunzișului veșted.
Să treacă lin prin vânt
Atotștiutoarea,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture floarea.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Ce n-or ști că privesc
O lume de patemi,
Pe când liane cresc
Pe singurătate-mi.
©Mihail Eminovici (Eminescu)
Sensul versurilor
Poezia exprimă dorința de a muri în mijlocul naturii, într-un somn veșnic, fără jale, ci doar cu murmurul naturii și amintiri dragi. Este un testament poetic, o contemplare a morții ca parte integrantă a ciclului natural.