Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,
Iar vântul svârlă-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nimeni-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;.
De odată-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri..
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopar ochii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și introspecție specifică toamnei. Personajul principal este absorbit de gânduri și amintiri, preferând singurătatea și visarea în fața realității exterioare.
