Din veci natura-nvață,
făcând copila și femeia,
cum s-o desăvârșească pe aceea
ce-mi arde inima și mi-o îngheață.
Deci, în dureri, o viață
nu m-a-ntrecut vreun om;
chin, spaimă, plâns molcom
prind, pe măsura cauzei, tărie.
La fel și-n bucurie,
nu-i om și nu va fi asemeni mie.
Sensul versurilor
Sonetul explorează intensitatea emoțiilor umane, atât în suferință, cât și în bucurie, sugerând o legătură profundă cu natura și o capacitate unică de a simți. Vorbitorul afirmă că nimeni nu l-a întrecut în durere, dar nici în bucurie.