Matricea își așteaptă
argintul ei și aurul topite,
ce apoi, dezlipite,
scot lumii fețele desăvârșirii;
eu aurul iubirii
îi torn dorinței, aptă
de-a prinde frumusețile-i măiestre
spre care se îndreaptă
viața mea ce-așa fragile este.
Din înălțimi celeste,
pe-nguste căi când doamna mea coboară
în mine, ca să iasă, mă omoară.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea iubirii și a dorinței, juxtapuse cu fragilitatea vieții. Coborârea idealizată a iubirii are un efect paradoxal, aducând atât extaz, cât și o formă de moarte simbolică.