O, doamnă, cazna, dar și îndurarea
ucide, ca pe boțul ce se zbate
la moarte dus, cu vinele-nghețate,
când dintr-o data îi vestești iertarea.
La fel când mila-ți, rar coborâtoarea,
spre chinurile mele se zbate
înseninându-mă, prin bunătate
ucide mai ușor ca zbuciumarea.
Și vestea veselă și vestea tristă
zdrobesc pe loc un om, deși contrare,
prin bucurii prea mari ori prin durere.
Splendoarea-ți, ce prin Cer și-Amor există,
ca să trăiesc, nu-mi deie tulburare:
sub daruri mari plăpânda-mi vlagă piere.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul suferinței și al iertării, arătând cum ambele pot fi distructive. Darurile mari și emoțiile intense pot copleși și distruge spiritul uman.