Din soare noaptea-și ia lumini, sfioasă,
în depărtări… Ci doar pe tine, rază,
te înfrumusețează
vecinătate mai puțin frumoasă.
Dar cum vei fi miloasă,
încât să nu înghețe
acei ce pentru tine ard văpaie?
Cei fără frumusețe,
sporesc acea noblețe
din chip, din ochi, din „pletele bălaie”.
Deci, tu la tine nu ții
când fugi de noi posacă:
splendoarea ta urâții
mai mare pot s-o facă…
Ci, doamnă, mai săracă
vei fi dând bolții ce ne-a luat: ție
urâtul, iară frumusețea mie.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Poemul explorează paradoxul frumuseții, sugerând că aceasta capătă valoare prin contrast cu urâtul. Se sugerează un sacrificiu al frumosului, cedând urâtul pentru a evidenția și mai mult frumusețea celuilalt.