Acel ce timpul din nimic creat-a,
nu înainte de-a ne da vieți nouă,
i-a dat – dar mai întâi i-a frânt în două –
un soare-aprins şi luna-nvecinată.
Lăsă norocul, iară sorții roata,
a pus hazardul în plămada-mi nouă
şi m-a dat nopții! Ca doi stropi de rouă
ne-asemănăm! Aşa mi-a fost lăsata..
Şi mă imit, ca noaptea fără stele
ce-i neagră pe cât e mai crescătoare:
m-afund în rău şi plâng şi beznei seamăn.
Dar mă mângâi, căci dat e nopții mele
să fie luminată de-acel soare
ce tu îl ai, prin soartă, frate geamăn.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea destinului și a sorții, comparând întunericul interior cu lumina pe care o posedă o altă persoană. Vorbitorul se simte legat de noapte și de întuneric, dar găsește consolare în ideea că există o lumină complementară, deținută de un "frate geamăn".