Duomo, San-Petro, Notre-Dame,
Imense edificii ale zeilor,
Catedrale ciclopice. Piramide
pentru faraonii creștini.
Dar de ce? De ce astfel de clădiri
asemenea haosului?
Răspunsul vine zguduitor:
„Și unde, nesăbuiților,
Unde ați fi vrut să găzduim
zei atât de uriași?”
O liniște de mormânt se-așterne.
„În inimă!” a strigat un visător.
N-a convins pe nimeni.
Când oamenii se ceartă
pentru existența cuiva
Înseamnă că acest „cineva” există
Și prin urmare trebuie să locuiască.
„În cimitire!” a strigat un păgân;
Bine, dar e cu neputință.
Oamenii refuză să îngroape
morții pe care nu-i văd.
Dar totuși – nu-i așa? – totuși
Undeva trebuie instalați și zeii,
Indiferent dacă sunt invizibili.
La nevoie într-o „criptă”
sau într-o peșteră.
Trebuie… trebuie neapărat
să se ascundă și nemuritorii
ca să nu-i găsească moartea.
Atunci ce-am face
noi, sărmanii muritori,
fără Zeii nemuritori?
Duomo, San-Petro, Notre-Dame…
Știau ei
și popii și cardinalii
de ce le-au clădit atât de uriașe:
pentru că numai așa
puteau fi micșorați oamenii,
micșorați… micșorați…
până să devină invizibili
oamenii,
ca să poată deveni mai vizibili
zeii.
Versiune românească de Menelaos Ludemis
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre umanitate și divinitate, sugerând că monumentele religioase grandioase sunt construite pentru a diminua importanța oamenilor și a spori vizibilitatea zeilor. Versurile pun sub semnul întrebării locul zeilor, fie în inimile oamenilor, fie în structuri impunătoare, reflectând asupra necesității umane de a crede în ceva mai mare decât sine.