Știu că mi-e dat a muri în amurg sau în zori –
Una din două, ci care anume n-am știre.
Ah, de-ar fi chip să se stingă de două ori
Flacăra mea, mi s-ar părea că-i o izbăvire.
Fiică cerească! Trecui pe pământ dănțuind
Cu trandafiri – șorțul plin – nepierzând nici o floare.
În amurg sau în zori am să mor, providența nicicând
Noaptea pe albul meu suflet n-o să pogoare.
Spre cerul înalt mă voi rupe în ultimul ceas,
Crucea ferind-o cu mâna gingaș la o parte,
Zarea tăind-o cu surâsu-mi de bun rămas, –
Eu voi rămâne poet și-n suspinul de moarte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă acceptarea destinului și a morții inevitabile. Vorbitorul se vede ca un poet chiar și în momentul morții, găsind o formă de izbăvire în această acceptare și în credința într-o viață spirituală ulterioară.