Pluteau un cap şi-o liră-ncoace
Şi zări fugeau neîncetat.
Ci lira-ncredinţa: – E pace!
Iar buza repeta: – Păcat!.
În sânge-argint, pe-arginturi sânge –
O dublă urmă se scurgea.
De stană-s apele adânce
În Hebros – frate, sora mea!.
Tristeţea cruntă sta să-i sape
Şi capul se ruga: – Mai stai!
Dar lira-i da curaj: – E-aproape.
Şi uzele rosteau doar: – Vai!.
Cum nimb în zare se răsfrânge
Pe perne de-ape fără-alint,
Au nu din liră curge sânge
Şi nu din plete curge-argint?.
Aşa, în leagănul de unde,
Ca pe o scară să scobori…
Aşa, spre dulce ostrov, unde
Mai dulce mint privighetori.
Dar, val sărat! De oseminte
Ce ştii? Răspunde! Nu ştiam că…
Le-a scos în plasă, mai nainte,
Dezbrobodită, vreo ţărancă?
Sensul versurilor
Piesa descrie moartea lui Orfeu, al cărui cap și liră plutesc pe râu, purtând ecouri ale suferinței și ale amintirii. Versurile explorează tema pierderii și a frumuseții tragice, sugerând un final amar și o deconectare de lumea vie.