Călăul trebuia să omoare timpul.
Acesta stătea cu capul pe butuc
Și, așteptând să i se facă seama,
Își omora și el timpul
(Iertați-mi gluma nepotrivită)
Uitându-se la călău, cum își ascute barda
Și, ca să fiu și mai explicit,
Omorându-l la rândul său,
Puțin câte puțin.
Căci chiar în timp ce călăul
Își ascuțea barda, ca să omoare timpul,
Timpul trecea (deși cu capul pe butuc),
Îmbătrânindu-l, clipă de clipă, pe călău,
Făcându-i barda să ruginească
Și înfuriindu-l s-o ascută și mai tare,
Făcându-l să piardă și mai mult sânge,
Vreau să spun timp,
făcând să putrezească fibra butucului,
Slăbindu-i cercurile- ale dracului
mai sunt și cercurile butucului! –
Dar tot cedează și ele
La un moment dat.
Așa încât, atunci când călăul a ridicat barda
Și-a izbit cu sete,
Alături s-au rostogolit două capete:
Al victimei și al călăului,
Care, alături, în praf, s-au întâlnit o clipă,
Bizar, și s-au pupat pe gură,
Sărut din care s-a și născut
O victimă și un călău,
Gata și la locul lor, în punctul final
Cum s-ar zice.
Victima cu capul pe butuc, bineînțeles.
Și, călăul ascuțindu-și barda.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura ciclică a vieții și a morții, unde călăul și victima devin interschimbabili. Timpul, ca element implacabil, afectează atât victima, cât și călăul, ducând la un final tragic în care ambele părți sunt distruse.
