Înfrăţită sunt cu singuraticii pini –
fără foşnet strident,
în tăcerea lor stau apărată
sigură că vânătorul
nu mă va ochi pe la spate.
Aici aş putea plânge în linişte
eternul mort
ce pe deasupra îmi trece –
cu ochiul încerc să-l ating,
cu mâna –
ochiul se stinge lent,
mâna tot mai mult aduce
cu scoarţa de pin.
Pentru că l-am iubit,
pentru că încă-l iubesc,
cu absenţa lui îmi acopăr
lutul zilelor,
treier grâul de pe mănoasele lanuri,
coc pâinea în mare taină
şi la masa tăcerii
cu fraţii mei, pinii,
plâng eternul mort
şi nu aş vrea să mai plece.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și legătura cu natura în urma pierderii cuiva drag. Eul liric găsește consolare în singurătatea pinilor și trăiește cu amintirea celui pierdut, refuzând să-i dea drumul.