Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parc-ar fi venit întâia oară.
Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să văd ce flori au răsărit
în parcul vast și gol de lângă noi.
De mult nu mă-ncercase așa dor
de viață și călcam nerăbdătoare;
simțeam cum se-nfioară sub picior
pământul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au părut încântători –
Parc-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
(trecusem până-atunci de-atâtea ori
pe lângă ei și nici nu i-am văzut).
Iar cerul albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spălat),
cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.
Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar
erau așa de-albaștri, delicați –
ca niște firmituri lăsate-n dar
de primăvara, printre pomi-ntunecați.
M-am aplecat cu inima bătând,
dar când era să-i rup, nici eu nu știu
de ce și cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharul-i un sicriu.
Și m-am întors spre casă mai agale,
c-o oboseală fericită-n pași,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporași.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare contemplativă în natură la începutul primăverii. Observarea toporașilor aduce o revelație despre frumusețea efemeră și importanța de a aprecia viața în forma ei naturală.