De trupu-n care mă pândesti, durere,
m-aș despărți cu inima ușoară,
ca să răsar într-o împrăștiere
de iarbă și de flori la primăvară.
I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
(dizgrațios și greu de mânuit),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,
scânteietor, pe-aripa unui fluture,
ori între două foi de trandafir,
care-s așa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.
De câte ori îmi simt putrezăciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
Eu, Doamne, nu-ți contest înțelepciunea,
da-mi zic c-a șasea zi ai obosit.
Sensul versurilor
Poezia exprimă dorința de eliberare de trupul bolnav și de reîntoarcere în natură. Vorbitorul contemplă misterul existenței și, deși nu contestă înțelepciunea divină, își exprimă sentimentul că viața este grea și plină de suferință.