Și-n trup și-n spice viața grea s-adună
și, fără să păstrăm vreo amintire,
Eu și cu iarba, sora mea cea bună,
Voioase creștem peste cimitire.
Deasupra noastră cerul întretaie
cărări de stele, fără să ne vadă,
Și pentru amândouă-aceeași ploaie
din ochii lui albaștri o să cadă.
Și eu și iarba ne-nchinăm la soare;
de-a lungul primăverilor visăm,
Și-i ducem zării triste la picioare
tot aurul pe care i-l furăm.
Ni-i dragă lumea pururea frumoasă,
dar paiul vieții noastre e subțire;
Și eu și iarba vom cădea sub coasă,
Ca să ne căutăm prin cimitire.
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea vieții și legătura dintre om și natură, juxtapuse cu inevitabilitatea morții. Eul liric se identifică cu iarba, ambele crescând peste cimitire, simbolizând un ciclu continuu de viață și moarte.