Vijelioase flori, din pământ aburind,
Ca niște strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingașă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?
Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
Ochiul lui Dumnezeu șade deschis…
Haina lui mirosind a ierburi și cer –
Fără să știe orașul de piatră și fer.
Mânile micilor flori intră-n pământ.
Morții când le sărută știu dacă-i vânt,
Și de pe dânsele sorb ploaia și veștile.
Astfel, în flori își deschid morții fereștile…
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura dintre viață, moarte și divinitate prin intermediul florilor. Acestea devin un simbol al fragilității, dar și al conexiunii cu lumea spirituală și cu ciclul natural al existenței.