Clipă, desfă-ți aripile tale bogate;
Mările se clatină departe,
Undeva un curs de râu s-abate,
Oamenii se nasc, oamenii s-acopăr cu moarte….
Și tu, nesigur, îndepărtat anotimp…
Nouri și soare și iarăși nouri adânci,
Ca și când pe rând se descopăr frunți gânditoare,
Toate se-ntunecă, se luminează pe rând,.
Până ce luna lovește umbrele toate;
Iată mormintele, țărmul scânteie gol,
Și-n casa de piatră fântânile cântă culcate,
Dulce răsună brățările, părul domol.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a frumuseții naturii, juxtapuse cu inevitabilitatea morții. Este o meditație melancolică asupra timpului și a locului omului în ciclul vieții.