Arbore-al cărui fruct, frumos și blând,
Natura-n alb și roșu ni-l arată,
Unde candoarea, de rușini pătată,
O vezi chipuri virgine imitând.
Nicicând mânia, vântul, tot smulgând
Din rădăcini copaci, să nu te-abată;
Nici sub pârjol nu piară vreodată
Culoarea, revărsată de-al tău fruct.
Fiindcă-mi dai adăpostul dulce-ideal
Spre mulțumirea mea, și-mi înlesnești
Cu-al tău parfum suav a mea mărire.
De nu te laud pe cât prețuiești,
Cântându-te, am să păstrez măcar
O dulce-n cazuri triste amintire.
Sensul versurilor
Poemul exprimă recunoștința față de un pom fructifer, simbol al frumuseții și al adăpostului. Vorbitorul promite să păstreze amintirea dulce a acestuia, chiar dacă nu îl poate lăuda pe deplin.