Valladolid, de lacrimi ești o vale,
plânsă nu vreau să spun de cine,
valea lui Iosafat, deși nicicând în tine,
din judecăți, niciuna nu-i ca ale sale.
Înconjuratu-ți-am zidirea, cale după cale,
aci unde minciuna și curtea o duc bine,
curtean murdar i-acum cel ce-a știut să-mbine
zicala de-altădată cu noile-osanale.
Și spre-a ne crește râia, toți sunt Conți: s-o spună
e gata andaluzul ce pat a fost s-aștearnă
în iadul unui han din tine, unde n-o să șadă.
Întregul an, o clipă, Contele Zibună;
căci Ploșniță-i stăpânul acum și peste iarnă
stăpâni sunt Conții Ceață, Noroaie și Zăpadă.
Sensul versurilor
Sonetul descrie un oraș (Valladolid) decăzut, plin de minciună și corupție. Nobilii și curtenii sunt satirizați, iar starea generală este una de degradare morală și socială.