Saltă mânzul în joc, saltă-n ocolul bătut.
Ca puii de lebădă – negru era. Ca ogorul.
În curând va fi alb cum e norul.
Sub pavăza Sfintei Miercuri născut.
Spulberă colbul ogrăzii, și-arar
când 1-adie aromele humei
și-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salcie, al mumei.
Din carte adulmecă lung spre nu știu ce-nalte poieni.
Și iarăși spre vatră se-ndeamnă, la jaruri.
Argintul din care-i voi bate potcoava
doarme încă în munți apuseni.
Câteodată, cu stranii nechezuri,
el se deprinde pe câmp de mohor,
și-mi pregătește, vestindu-mi-l,
biruitorul, mult așteptatul, ultimul zbor.
În noaptea aceasta-i bolnav. Simte ca o durere
la spate, tainic, la locul
unde purced să-i crească aripile.
Zace în grajd, arde ca focal.
Luna, intrând pe fereastră, alături se culcă pe paie.
E noaptea de boală a lumei, când mugurii toți
plesnesc c-un mulcom țipăt sub zare.
Totul e-n așteptare. Totul – albastră văpaie.
Sensul versurilor
Piesa descrie un mânz bolnav, aflat într-un moment de transformare, anticipând un viitor incert, dar inevitabil. Este o metaforă a vieții și a morții, împletită cu elemente ale naturii și ale spiritualității.