Lucian Blaga – Îngerul

Când vine din cerești,
descinde firesc întrupat
și nicidecum ca o rară minune.
Pe drum, când apare,
ia chip zburător, de pasăre-om,
de-animal înzestrat cu un singur instinct,
cu instinctul lumii.
Ce este un înger? O rază de soare.
O rază ce față-și întoarce
să-și vadă izvorul.
Când vine-ntre noi
ia raza un chip de-animal. Dar e înger.
Ce alt decât înger poate să fie
făptură purtând o povară de aripi în spate?
E înger, nu-ncape-ndoială.
Neștiința și teamă, beatitudini sfioase
sunt marile lui slăbiciuni
și marea-i e tărie.
Instinctul luminii îl ține-n picioare,
drept ca un pom
drept ca un om. Fapte, icoane și noime,
mai multe decât un copil
el nu înțelege.
Cutreieră drumuri, fără dobândă.
Întâmpină mulți iscusiți pământeni,
iscodește, și uită ce i se spune;
lipsit e de darul să-nvețe totul pe nume.
Uneori se apleacă, ridică țărâna în palme,
Îl miră din cale afară materia –
și-ar vrea s-o ajute, după puterile
câte însuși le are.
O-mbărbătează să zboare.
Ar vrea să scoată din țărână virtuțile,
cum raza soarelui smulge din rouă culorile.
Apa din râuri cu sete bea îngerul,
dar o cupă să-și facă din palme nu știe.
De-a dreptul cu gura el bea,
pe țârm întinzându-se cât e de lung,
ca o sălbăticiune, pe pântec.
Mult nu și-a pus la-ncercare
prin văi subt lunare nici simțuri, nici minte.
În calitatea de aur a Firii,
în bunătatea de-argint
a Omului, astfel, prea lesne el crede,
lăsându-se-atras de vreo cursă.
Adesea prin vremuri se lasă-ncercat
de o dulce otravă. Neștiutor a toate e îngerul,
poartă însă pe frunte noroc și lumină.
Statornic curat și fără de vină
mereu el vrea să ajute țărâna.
Îngerul! Îngerul!
Oricând poetul, al răului rodnic,
îl poate ușor ispiti
în hora-nălțărilor sale – c-un cântec.