Îl duc de mână prin păduri.
Prin țară lăsăm în urma noastră ghicitori.
Din când în când ne odihnim în drum.
Din vânătă și mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.
Zic: Tată, mersul sorilor a bun.
El tace – pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.
Sub boltă aspră de stejar
țânțari îi fac o aureolă peste cap.
Și iar plecăm.
De ce a tresărit?
Tată orb, fii liniștit, în jur nu e nimic.
Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.
Sub frunze-nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
și blânde mănâncă țărna
unde am călcat și unde-am stat.
Sensul versurilor
O călătorie simbolică alături de un tată orb, printr-un peisaj natural încărcat de simbolism. Drumul este presărat cu tăceri și revelații subtile, sugerând o conexiune profundă dincolo de cuvinte.