Crainic al zeilor, o, Hermes,
Dă vestea-aceasta tuturora,
Chiar și zeilor de pe Olimp:
„- Demult se încheiase hora
Și în sfârșit sfârșise și preotul,
Când din mulțime o femeie
Se ridica cu glas adânc, ironic, triumfal:
.. Țăranii se loveau cu cotul..
Uimit privea poporu-n admirare;
Vorbea femeia-ntâiași dată
Cu sufletul plin de ură ne-mpăcată
Vorbea de-ndatoririle amare
Ce le aveau învățătorii..
Supus privea și tigrul deoparte,
Se îmblânzise fiara cea turbată! –
– Iar privirea lui cerea iertare,
Când pentru cea din urmă dată,
Se auzea de prin pădure de departe
Glasul ei sarcastic, triumfal! -„
În zadar aștept, căci Hermes nu mai vine.
Sunt morți demult demult toți zeii pe Olimp,
Apollo, Hermes, Aphrodite,
Și Jupiter sunt morți.. Li-s risipite
Și altarele, și.. mă cuprinde
În fața lor durerea adâncă,
Dar mă mângâi, căci Minerva
Zeița înțelepciunii
Mai trăiește încă.. Și.. cum zeițele-s cu toane,
Ea își luă bărbat pe-un muritor..
-Fii fericit cinstite-nvățător,
Să știi, că n-ai să mori de foame! –
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra morții zeilor antici și a pierderii credinței în miturile clasice. În ciuda acestei pierderi, există o consolare în ideea că înțelepciunea (Minerva) încă există, chiar dacă zeii nu mai sunt prezenți.