Vai nouă, bieţi nefericiţi,
aidoma-s strădaniile noastre cu ale troienilor.
Cum izbândim ceva, pe dată căpătăm
un strop de-ncredere şi-ncepem
curaj să prindem, şi speranţe.
Mereu însă în cale o stavilă ne-apare:
Ahile, dintr-un şanţ răsărit,
cu glasul său sălbatic ne-ngrozeşte.
Aidoma-s strădaniile noastre cu ale troienilor.
Ne amăgim că, dârji şi cu-ndrăzneală,
mersul destinului vrăjmaş schimba-vom
şi-n faţa zidurilor stăm, gata de luptă.
Când vine însă clipa decisivă,
dârzenie şi-ndrăzneală se risipesc pe dată,
sufletul, tulburat, încremeneşte;
de-a lungul zidurilor alergând, cu spaimă,
ne căutăm scăparea-n fugă, iată!
Pieirea noastră-i însă ne-ndoioasă. Pe metereze,
sus, se-aude-un bocet.
Pasiunile şi amintirile zilelor noastre se tânguie.
Hecuba şi Priam amarnic ne jelesc.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de neputință și disperare în fața unui destin implacabil, comparând soarta naratorului cu cea a troienilor. Este un cântec despre înfrângere, pierdere și amărăciunea de a fi sortit pieirii.