Cei fericiți Natura profănează.
Pământul e sanctuarul tristeții dintr-început.
Lacrima dorului necunoscut picură zorii;
orfanele înserări palide se lamentează
și sufletul ales se tânguie durut.
Gemete deslușesc în adieri de zefir.
Parfumul violetelor stârnește mâhnire.
Dureroasă-mi pare viața de trandafir;
năpădește livezile o tristețe-n neștire
codrul cel des suspină-n delir.
Pe cei fericiți, lumea-i îmbie.
Poetrașii în slavă-i ridică.
Dar porțile Naturii le rămân închise-n vecie
nepăsătorilor și hainilor, celor ce batjocoresc plini de otravă
de parc-ar fi niște-n țară pustie.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o tristețe profundă și o conexiune cu natura, văzută ca un sanctuar al suferinței. Cei fericiți sunt separați de această înțelegere, în timp ce sufletul sensibil se tânguie în fața durerii existențiale.
