Am mușcat merele și ți-am sărutat buzele.
Mi-am îmbrățișat pinii parfumați și negri.
Mi-am scufundat, neliniștită, mâinile în apa curgătoare.
M-am prefăcut jder în pădurea cedrilor străvechi,
ce străbate văile ca un șarpe greu,
și am explorat toate drumurile stâncoase
ce încing, ca niște brâie, muntele pântecos.
O, iubite, nu te îngrijora de neliniștea-mi continuă!
O, iubite, nu mă certa pentru cânt, pentru râs!
Va trebui să vină o zi în care voi sta nemișcată,
of, pentru totdeauna, pentru totdeauna!
cu mâinile încrucișate și ochii goi;
cu urechile surde și gura mută,
cu freamătul împietrit al picioarelor
în pământul negru.
Râsul meu va sparge paharul de cristal
în expresia fermă a buzelor adormite!
Atunci, deși îmi vei spune: Mergi! , eu nu voi mai putea.
Deși îmi vei zice: Cântă! , nu voi mai cânta.
Mă voi cufunda în liniște și tăcere
sub pământul negru,
în timp ce deasupra mea zumzetul vieții
se va auzi aidoma unei albine amețite.
O, lasă-mă să absorb această beție
a momentului efemer și neliniștit!
O, lasă trandafirul dezgolit de gura mea
să -ți guste buzele!
Apoi, voi fi doar cenușă peste pământul negru.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o neliniște existențială și dorința de a trăi intens fiecare moment înainte de inevitabila moarte. Vorbitorul își roagă iubitul să accepte această neliniște și să se bucure de prezent, deoarece va veni o zi când nu va mai putea face nimic.