Joy Harjo – Prin Mystic

Calea mea este o cruce de copaci în flăcări,
incendiați de corbi purtând jarul în cioc.
Le cer gardienilor acestor meleaguri permisiunea de-a intra.
Sunt un vizitator al acestei povești.
Nimeni nu-și mai aduce-aminte să-ntrebe, doar se răspunde.
Ce-aștept în acest oraș portuar din New England, aproape
de locul nașterii democrației,
unde sunt o fantomă?
Chiar și-un cazinou nu-l poate face pe indian autentic.
Sau ar trebui să spun „nativ”, „sălbatic” sau „demon”?
Și cu ce grai de împrumut?
Mi-arunc o privire-n trecutul plin de pericol.
Sunt de acord cu vechile hărți europene.
Există monștri dincolo de imaginație care cutreieră apele.
Temerarele corăbii ale pelerinului trebuiau să fi căzut în prăpastia lumii..
Mă bucur să adulmec mirosul mării,
să mă plimb pe străzile înguste și șerpuitoare ale prăvăliilor și restaurantelor, de-a savura compania prietenilor, copacilor și-a adierilor
de vânt.
Aș prefera să nu vorbesc cu istoria, dar istoria mi-a pătruns în suflet.
Înainte de zori era întuneric, atunci când s-a aprins focul.
Bărbații au plecat la vânătoare din așezarea Pequot, unde
locuiesc eu.
Femeile și copiii lor, rămași acasă, au fost incendiați.
N-aș fi vrut să știu asta, dar adâncul meu cunoaște limba
vărsării de sânge.
Au fost asasinați peste șase sute, apoi s-a zidit o casă pentru poporul
lui Dumnezeu – croncăneau liderii puritanilor în predicile lor duminicale.
Pe urmă, povestea a dispărut aidoma unei șerpuiri de fum.
Încă se mai simt arsurile, deși trăim într-o democrație înălțată
peste cimitire.
Acest lucru mi-a fost dat să spun.
Fiecare poem este o-ncercare de ceremonie.
Pentru care-am cerut câte-un permis de intrare.
În Mystic.